Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

rețete de slăbit- Mitul boilerului
Rețete de slăbit – Mitul boilerului
February 21, 2017
Nebunia de a fi mamă
February 21, 2017

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată

Spread the love

Indiferent dacă au șase sau șaisprezece ani, copiii își doresc să aibă o legătură plină de căldură cu părinții lor. Dacă relația este una de control, judecată, pedepse, predici și presiune, copilul se va face că nu aude. Însă dacă relația este una de autonomie, putere, libertate emoțională și autenticitate, ce copil și-ar respinge părinții?

Pentru a crește un copil sănătos din punct de vedere emoțional e nevoie doar să-i oferi prezența ta totală, din acest motiv unii părinți pot crede că asta înseamnă că trebuie să fie aproape în permanență alături de copiii lor. Să nu exagerăm! Un părinte poate fi extrem de ocupat, iar copiii lor trebuie să respecte acest lucru. Însă în perioadele în care nu suntem ocupați, ne abordăm cu atenția cuvenită copiii. Ei conștientizează că ”trebuie să fiu o persoană importantă, pentru că mama și tata și-au închis telefoanele, s-au oprit din muncă și își petrec timpul lor numai cu mine”. În acest timp nu facem teme sau treburi prin casă, ci doar relaționăm, fie mâncând împreună, jucându-ne sau vorbind despre noi.

Cum ne subminăm tentativele de a ne conecta cu copiii noștri

Când copiii încep să vorbească, avem tendința de a interveni să-i sfătuim, să-i criticăm, să-i admonestăm. Ba uneori suntem gata să le etichetăm experiențele. De ce avem sentimentul că trebuie să le împărtășim mereu din înțelepciunea noastră, să le spunem ce părere avem despre orice? Eu cred că motivul e în noi, nu în ce au nevoie copiii noștri. Pur și simplu suntem incapabili să fim și să permitem. Nu putem accepta situația așa cum este.

Cum copii nu ne-au cerut părerea și nici nu ne-au invitat să dominăm discuția, oare e de mirare că nu mai stabilesc o legătură cu noi și încep să se ascundă de noi?

Datorită internetului și abundenței cărților de autocunoaștere și dezvoltare, unii dintre noi au devenit atotștiutori. Practicăm arta de a reflecta copiilor ce-i auzim spunând:

  • Văd că ești supărat
  • Observ să ești nervos în clipa asta
  • Vreau doar să ști că pari foarte iritat în clipa asta
  • Ai impresia că nu te înțelege nimeni
  •  Văd că nu ai o dispoziție să vorbim acum

Și putem continua mult și bine. Vă rog să rețineți că mi-am permis să folosesc doar exprimări academice. Există exemple și mai rele!

E important să conștientizăm că, deseori, aceste afirmații „oglindă” sunt aduse de eul nostru, de nevoia sa de control. De fapt, dacă ascultăm cu atenție afirmațiile de mai sus, vom vedea că unele dintre ele pot da impresia că îi privim de sus sau că îi judecăm.

Dacă ți-ar spune cineva acum: „Observ că ești nervos în clipa asta” și ai senzația că te judecă și te privește de sus, probabil că nu-ți va plăcea că vine cu aere de superioritate și te-ai abține să discuți. Sau ai putea să te răstești la persoana respectivă pentru că ți-a spus așa ceva.

Când facem astfel de afirmații, e important să ne dăm seama locul din care emitem acele afirmații. Avem intenția de a ne alătura copiilor noștri când trec printr-o experiență? Sau ne dorim, chiar dacă inconștient, să ne separăm de experiență și, în consecință, să îi descurajăm să experimenteze prin ce trec?

Prezența angajată presupune doar să fi martor la experiențele copiilor, permițându-le să stea cu ceea ce simt, fără a insinua în vreun fel că trebuie să iasă din starea respectivă.

Trebuie să validăm comportamentul sau ființa copiilor noștri?

E normal să manifestăm empatie față de altcineva spunând „înțeleg”. Însă, în realitate, deseori nu înțelegem. Chiar dacă am fost într-o situație similară, nu am trecut prin situația aceasta în pielea persoanei  respective, cu mentalitatea sa și alcătuirea sa emoțională. Spunem că înțelegem pentru că am intrat pur și simplu în experiența celuilalt? Sau o spunem ca pe un mod de a-i transmite „sunt aici pentru tine” și, mai important, „accept că treci prin asta”?

Primul pas către a ne crește un copil empatic  e așadar să le permitem copiilor noștri să își trăiască toate experiențele, fără ca noi să le modificăm sau să le  controlăm. Empatia presupune disponibilitatea de a ne suspenda propriile sentimente, astfel încât să ne putem alinia cu cele ale copiilor noștri. Nu zic că este ușor! De fapt, dacă e ceva cu adevărat greu de suportat ca părinte, acelea sunt sentimentele negative ale copiilor noștri față de noi și de alții ( ex: gelozia, furia, vinovăția sau resentimentele).

Avem tendința să ne certăm copiii, sperând că, prin forța dorinței noastre, emoțiile copiilor noștri vor dispărea ca prin magie. Făcând afirmații ca„ Nu te enerva!”;„N-ar trebui să fi gelos” sau ”Revino-ți, nu mai fi deprimat”, căutăm să izgonim sentimentele din umbră ale copiilor noștri, ei crescând deconectați de propriile emoții, plătind prețul de a trăi  în negare: De ce să nu fie speriați dacă le e teamă? De ce să nu fie triști dacă sunt atinși de tristețe?

La rădăcina unui comportament urât al copilului este o emoție care nu a fost exprimată niciodată. Vom fi înțelepți dacă ne încurajăm copiii să își simtă toate emoțiile și să găsească modalități adecvate de a le canaliza. Subliniez cuvântul „adecvate” pentru că avem tot dreptul să ne displacă felul în care își exprimă uneori emoțiile copiii noștri și îi putem ajuta să își schimbe modul de exprimare. Doar pentru că înțelegem că e nervos copilul, nu înseamnă că trebuie să îi permitem să ne lovească sau să strice lucruri.

Când ne lăsăm copiii să treacă prin stările lor emoționale și ne reținem tendința de a analiza sau categorisi o anumită stare, îi pregătim pentru a-și conștientiza propria lor stare interioară. Le dăm șansa de a asculta propria lor voce, care este singurul lucru care schimbă vreodată pe cineva.

Iată câteva modalități de a-i face să-și asculte vocea interioară:

  • Când copilul ne pune o întrebare, nu sărim cu o părere sau un răspuns
  • Chiar și atunci când știm răspunsul, spunem: „Haide să descoperim răspunsul împreună”
  • Îi spunem copilului: ”Gândește-te la asta și spune-mi ce afli”
  • Demonstrăm că nu avem cum să știm totul și că ne simțim confortabil că nu știm
  • Ne învățăm copilul că în a pune întrebări există putere, chiar mai multă decât în a fi capabil să răspunzi. În acest mod le schimbăm orientarea dintre rezultat înspre proces

Nu sări să răspunzi când copilul te întreabă „de ce strălucește atât de tare luna?” sau „de ce arată norii ca bumbacul?”. Profită de starea lor curioasă și ajută-i să simtă bucuria de a fi „ pe punctul de descoperire”. Lasă copilul suspendat în starea de curiozitate :

  • „Ce întrebare plină de imaginație ai pus!”
  • „Nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta”
  • ”Mereu vrei să ști cât mai multe despre viață, ce calitate admirabilă!”

Când suntem alături de copiii noștri, scopul nu este de a ne demonstra înțelepciunea și superioritatea, ci doar să stabilim o legătură cu ei. Rolul părintelui nu este să dicteze, ci să sprijine dezvoltarea ființei intrinseci a copilului și cum altfel să o faci decât nealterându-le autenticitatea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *