Voi v-ați stabilit „algoritmul politic”?
February 21, 2017
Iubirea Sinceră
February 21, 2017

Sensul Vieții

Spread the love

Rar s-au făcut filme cu substrat filozofic despre ființă și neființă așa cum este filmul Matrix regizat în 2000 de frații Andy și Larry Wachowski.

Filmul spune povestea hackerului Neo, care află de la Morpheus că lumea în care el și ceilalți oameni au impresia că trăiesc nu este o lume reală, ci una virtuală, creată de computere conectate la o rețea numită Matrix. După ce oamenii au făcut Pământul de nelocuit, computerele au preluat controlul, au creat rețeaua Matrix și au început să folosească oamenii ca sursă de energie. În acest scop, îi țin într-un fel de cocon artificial, plin cu lichid nutritiv și le oferă iluzia unei realități simulate. Morpheus îi oferă șansa să afle adevărul, iar Neo se eliberează după o luptă lungă și grea din Matrice. În cele din urmă, el se transformă într-un „mântuitor” al omenirii.

Dreptul de autor asupra ideii conform căreia existența pe pământ este iluzorie nu aparține fraților Wachowski, ci filosofului grec Platon.

În mitul Peșterii, Platon închipuie un  scenariu ciudat: un grup de oameni trăiesc încă din copilărie într-o încăpere subterană, ca într-o peșteră. Acești oameni au  grumajii și picioarele  legate, împiedicându-li-se posibilitatea rotirii capetelor. Ei sunt nevoiți să privească doar înainte. Lumina vine de la un foc aprins în spatele lor. În fața acestor oameni există un perete ca un paravan. Iar între oameni și foc sunt purtate diferite obiecte. Prizonierii văd doar umbrele acelor obiecte, precum și propriile umbre și pe cele ale celorlalți prizonieri. Fără a ști ce se întâmplă dincolo de această peșteră, prizonieri cred că umbrele sunt singura lor realitate. Un prizonier reușește să se elibereze și ieșind din peșteră își dă seama după o vreme ce se petrece, doar că el nu le-ar putea explica oamenilor de acolo adevărul, deoarece lucrurile povestite depășesc cu mult închipuirea lor. Cel luminat se alege doar cu ironii și cu râsete și „s-ar spune despre el că a revenit cu vederea coruptă”.

Desigur, prin această analogie, Platon nu își propusese în nici un caz să scrie un scenariu pentru un film de science-fiction sau pentru un thriller. El voia să arate pur și simplu că, pentru a ajunge la adevărata natură a lucrurilor, filosoful trebuie să se desprindă pe cale rațională de tot ceea ce poate fi perceput cu ajutorul simțurilor. Platon punea mai puțin preț pe capacitatea de cunoaștere bazată pe simțuri decât pe raționamentele abstracte. Cu toate acestea, el a devenit, odată cu mitul Peșterii, părintele tuturor versiunilor Matrix.

Oare de ce Neo renunță la viața lui simulată care nu era rea? De fapt, ne-am putea imagina viața din Matrice ca pe un adevărat paradis. Atâta timp cât oamenii sunt conectați la Matrice, să  presupunem că pot alege ce fel de viață doresc să trăiască. Ei pot avea viața de star a lui George Clooney, pot înscrie euro-goluri ca preferatul meu Messi, sau pot petrece fiecare noapte cu partenerul visat. Spre deosebire de filmul Matrix, oamenii exemplului meu știu ce-și doresc, știu că acea lume nu este reală. Credeți că și-ar dori cineva să ducă o asemenea viață pe termen lung?

Poate că, într-o primă fază, o să vi să pară o experiență amuzantă. Dar ce viață ar mai fi aceea în care am avea tot timpul succes, cu fericirea la picioarele noastre? Ar fi o viață îngrozitoare!

Este clar că există ceva mai important decât fericirea, având în vedere că o fericire garantată ne-ar plictisi cumplit. Dar nu este vorba doar despre teroarea fericirii monotone, din cauza cărăia viața în Matrix pare atât de sinistră. Mai îngrozitoare este perspectiva de a nu lua decizii asupra propriei vieți. Oamenii trebuie să-și croiască singuri propria fericire, fericirea dăruită pe tavă își pierde valoarea și strălucirea. Ce importanță ar mai avea victoriile, fără posibilitatea înfrângerii? Și cât de plictisitoare sunt cărțile sau filmele cu final previzibil și fericit! Tolstoi spunea, fericirea „nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să vrei mereu ceea ce faci”.

Nu știu dacă acest gând a lui Tolstoi v-a convins, dar pentru mine acesta înseamnă „sensul vieții”. Acum peste 2400 de ani, când grecii puneau bazele filosofiei occidentale, ei au încercat să abordeze „sensul vieții”. Filosofii premoderni, cei din Eviul Mediu, din Renaștere sau din epoca barocului nu aveau de ce să fie preocupați de „sensul vieții” pentru că Biserica le spunea că acesta era dat de Dumnezeu.

Astăzi la întrebarea referitoare la sensul  vieții nu se mai poate răspunde decât subiectiv: Ce sens cred eu că are viața mea? Explicația este foarte simplă. Sensul nu este o caracteristică a lumii sau a naturii, ci un concept creat de mintea umană și, din acest punct de vedere, noi nu trebuie să găsim un sens lumii, ci să-i dăm un sens.

Probabil cel mai important motiv pentru care simțim nevoia căutării unui sens este perspectiva morții. Creierul nostru nu întâmpină cu încântare faptul că zi de zi, oră de oră și secundă cu secundă ne îndreptăm spre dispariție.

De obicei, căutarea sensului vieții se schimbă odată cu vârsta. Dacă în tinerețe căutam un sens obiectiv și, prin urmare, un scop în viață, acum mă întreb „A avut viața mea un sens?” Altfel spus „Am trăit așa cum se cuvine?” Nu mai este vorba de sens , ci despre împlinire: Oare am făcut ceva cu viața mea care să-mi aducă mulțumire?

V-aș răspunde:„ Nu este nimic special, pe bune! Încearcă să fi drăguț cu oamenii, evită mâncărurile grase, citește din când în când o carte bună, primește oameni în vizită și încearcă să trăiești în pace și în armonie cu oameni de toate religiile și naționalitățile”.

Și aș mai adăuga: Că ar fi bine să vă păstrați curiozitatea, să puneți în practică ideile bune, și să vă umpleți zilele cu viața, și  nu viața cu zile! 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *