Nebunia de a fi mamă

Stabilește o legătură cu copilul tău având o prezență angajată
February 21, 2017
De ce este important să reziști dorinței de a controla
February 21, 2017

Nebunia de a fi mamă

Spread the love

Drumul străbătut de părinți este unul extrem, ce poate scoate la iveală ce e mai bun și ce e mai rău din noi. Toți părinții trec printr-o transformare emoțională și psihologică profundă deși nu toți  părinți se confruntă cu marile provocări ale altora.

Întreabă orice mamă de copil care nu vrea să se culce la ora trei dimineața, în timp ce ea mai are un altul la sân și trebuie să meargă la muncă dimineața la ora nouă- ca să nu mai spun că soțul ei se așteaptă din partea ei să fie o ispită în pat și să arate frumos ca să se poată mândri cu ea. Întreabă orice tată care trebuie să facă teme cu fiul neatent, încercând mereu să-l readucă la ce are de făcut, ajungând în același timp să ia un alt copil de la antrenamentul de fotbal, înainte de a se apuca de ce și-a adus de lucru de la birou.

Cred că mai mult decât oricare alt rol, cel de părinte ne face să ne îndoim de noi. Ne chestionăm competența, valoarea și chiar sănătatea mentală când ne întrebăm: „ Oare ce de oi fi crezut eu că vreau copii, când , de fapt, eu nu vreau decât să se culce și să mă lase în pace?”.

Dacă poți recunoaște potențialul spiritual al vieții parentale, vei avea ce îți trebuie pentru a te adânci în hățișurile sale fără a te opune sau a te bloca într-o situație în care ești copleșit și bulversat în încercarea de a face față complexității acestei vieți.

Din acest motiv, în loc să te simți vinovat pentru sentimentele care se nasc pe măsură ce avansezi pe drumul creșterii unui copil, ți se cere să îmbrățișezi nebuniile parenting-ului, să beneficiezi de pe urma modului în care te rupe un copil, îți sfâșie vechea identitate și o înlocuiește cu propria-ți dezvoltare. Pentru noi femeile această călătorie are o semnificație emoțională și spirituală deosebită, pentru că adăpostim copilul în creștere în trupul nostru în primele nouă luni ale existenței sale. Aceste luni de sarcină fac legătura între mamă și copil unică prin intensitatea sa.

Întinzându-ne nu doar pielea, ci și sufletul, când participăm la zămislirea unui nou spirit, în decursul acestor nouă luni asistăm la începutul modificării sentimentului propriei identități câtă vreme participăm activ la acest eveniment miraculos care are loc în noi. Dăruindu-ne pe noi copiilor noștri, ne trezim că ne înstrăinăm de cine suntem în adâncul sufletului nostru, construindu-ne rolul de mamă. Copiii cresc, soțul urcă în ierarhia profesională și totuși noi, cele care, în multe cazuri, ne-am lăsat viața în așteptare, ne trezim că nu avem o ancoră sau scop individual. În decursul creșterii copiilor, multe dintre noi ajung de nerecunoscut când se privesc în oglindă. În ridurile din jurul ochilor vedem incidentul în care copilul ne-a trântit ușa în nas pentru că nu i-am cumpărat o tabletă, momentul când a căzut și și-a rupt o mână și ziua în care am crezut că l-am pierdut pe plajă. Dacă privim cu mai multă atenție, mai vedem în acele riduri bucuria și încântarea de a fi mama cuiva.

Am putea descoperi că nu putem să ne abținem când bombănim pe seama copiilor în timp ce spălăm vasele, dăm vina pe partener pentru ce nu ne convine la ei sau ne plângem norocul de a fi crescut un astfel de copil „dificil” tocmai noi, dintre toți oamenii de pe pământ. Doar un alt părinte știe ce înseamnă, de fapt, ochii dați peste cap, rezonând când spui „cine s-a gândit că sunt așa o bătaie de cap copiii”, doar un alt părinte înțelege „Slavă Domnului că e goală casa o vreme ” și poate aprecia că „ am câteva ore la dispoziție doar pentru mine”.

Pentru multe mame- și pentru tații care duc povara creșterii unui copil- viața de părinte poate secătui emoțional, psihologic, financiar și fizic și, cu toate astea, puțini dintre noi împărtășesc vreodată cu sinceritate cât de solicitant, de incredibil de dur și de împovărător emoțional ni se pare. Suntem atât de hotărâți să fim părinți „buni”, încât ne-am simți jenați să ne împărtășim sentimentele prietenilor și familiei. Din cauza temerii noastre de a fi judecați, avem tendința de a ascunde măsura în care ne simțim afectați fizic de solicitările copiilor noștri. Ca urmare, cele mai multe dintre noi vorbesc despre singurătatea de pe calea parenting-ului, crezând cu adevărat că sunt anormale din cauza dorinței ocazionale de a fi cine erau înainte de a fi mame. Și totuși dacă am trece dincolo de granițele noastre de perfecțiune, am descoperi aproprierea de alți părinți și ne-am da seama că nu suntem deloc anormali ci suntem simplu, oameni. Avem uneori momente în care suntem dedicați copiilor noștri în asemenea măsură încât uităm că existăm, în vreme ce alteori ne imaginăm cum ar fi să fugim, lăsându-i cu hainele murdare printre teancuri de teme și într-o cameră dezordonată. Desigur, în clipa în care ne visăm pe o plajă însorită, probabil ne vom rușina. O mamă este preocupată de copii, la fel ca un tată care îndeplinește un rol similar, fiind împreună aproape sută la sută din timp. Fie avem grijă de ei, fie îi distrăm sau ne facem griji din cauza lor. Nu e de mirare că relația cu partenerul are de suferit. Echilibrul nostru emoțional seamănă uneori cu cel a unui nebun, ne trezim privați de somn, iritabili, secătuiți financiar și uneori ne transformăm în tirani.

Vine inevitabil ziua în care ne dăm seama :„Vai, sunt exact ca mama!” sau, în traducere, „am devenit obsedată de control”. Brusc, toate momentele când mama ta striga „De ce nu poți face cum zic eu?” au sens. Experiența pe care o trăim ca părinte, ne trezește empatia față de un părinte a cărui copil urlă în avion. Înainte de a deveni părinți, transmiteam o superioritate de genul:„Dacă eu eram părinte, copilul meu n-ar fi mișcat în front!”. Acum ne e milă de părinte și ne vine să luăm copilul să-l închidem în baie.

Ne place sau nu, la un moment dat, o să „ne sară țandărea”. O să țipăm, ba chiar o să urlăm. E important să acceptăm că, dacă un copil ne stârnește, e ceva normal. În situația în care simți că dai în foc, e tentant să recurgi la clasicul model părinte-contra-copil de creștere a copiilor. Totuși, dacă alegi drumul acesta, probabil vei plăti un preț mare în perioada adolescenței copiilor și după aceea. A deveni un părinte conștient în ceea ce privește creșterea copiilor poate fi la început extrem de dureros, dar, pe termen lung, e departe alegerea preferabilă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *