Cum să iubim fără să rănim

Gelozia, fața întunecată a iubirii
February 21, 2017
dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au
Dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții au
February 21, 2017

Cum să iubim fără să rănim

Spread the love

Îmi vin în minte câțiva  factori care deteriorează relația de cuplu:

Dialogul interior: În care fiecare își pune întrebări și răspunsuri, acest dialog înlocuiește dialogul real și poate duce la poluarea relației. Acest fel de a gândi în locul celuilalt răzbate uneori în dialogul real: „știu că nu ești fericit cu mine”, „știu ce o să-mi spui”, „nu ți-am vorbit despre asta pentru că știam că nu o să mă asculți”. Evitarea dialogului real este generată de spaima de a nu fi refuzat, riscul de a fi judecat, respins, devalorizat dacă îndrăznești să-ți formulezi cererea, spaima de a nu fi înțeles, de a nu ști cum să o spui, de a nu răni pe celălalt. Riscul este ca partenerul să nu înțeleagă, să se mire de comportamentul, reacțiile sau alegerile celuilalt.

Sărăcia dialogului: Spontaneitatea și bogăția comunicării se poate diminua de-a lungul anilor, ajungând la o mare sărăcie la nivelul cuvintelor. Apare riscul instalării limbajului funcțional: stereotipuri, banalități. Așa apare ideea „Îi cunosc reacțiile, veșnic același lucru, așa că mai bine tac”. Dialogul stereotip își are deseori originea în subiectele tabu: eșecurile, insatisfacția sexuală, dezamăgirile etc. Există careva dintre voi, care să nu-și fi imaginat niciodată, cu teamă și speranță, moartea consortului sau destrămarea cuplului? Dar cine ar îndrăzni să o spună?

Teama de a răni, teama de a fi părăsit stă la originea multor „tăceri” ale cuplului.

Proiecția: dacă eu judec într-un anumit fel, cred că și celălalt folosește același tip de raționament. De exemplu, dacă nu mă împac cu timiditatea mea, am impresia că celălalt vede doar timiditatea mea:  „ M-am simțit stângace, n-am spus decât banalități. Am văzut eu bine în ochii tăi că mă considerai proastă, și asta m-a blocat”.

Și astfel proiectez o parte din din mine asupra celuilalt și-l fac să joace un rol pe care poate că nu l-ar fi acceptat.

Sentimentul de devalorizare: este o eroare să alegi să-i faci pe plac celuilalt, dar în silă. Îți asumi riscul să te expui mâniei, tăcerii, retragerii sau decepției celuilalt. Devalorizarea de sine (sau a celuilalt) este un adevărat cancer pentru cuplu. „Tu și cu mine suntem noi. Pentru moment. Dar dacă mai continuăm multă vreme, ne vom pierde unul într-altul. Dacă vreau să trăiesc, trebuie să mă despart, adică să devin distinct de tine. Ca să te regăsesc mai bine, ca să te întâlnesc din nou”.

Confuzia dintre noi și eu+eu: Aș vrea ca partenerul meu să aibă aceleași convingeri și ideologii care îmi sunt mie la inimă. Confuzia între EU și TU ascunde uneori dorința de control și dispune de o asemenea putere de înstrăinare, încât este greu să i te sustragi, deoarece este enunțată în termeni de iubire și cu bune intenții. Astfel, a face totul în locul celuilalt, a-i anticipa dorințele ”știu că-ți place…”, „m-am gândit că ai vrea…”, înseamnă să-l lipsești de spațiul necesar prin care să poată da glas propriilor nevoi. Numai că inițiativele celuilalt îmi pot reduce mie libertatea, iar dacă sunt prea puternice, mă imobilizează.

Lipsa de ascultare: Capcana cea mai frecventă e poate aceea că eu resimt ca pe un reproș ceea ce celălalt încearcă să-mi spună. Vorbește despre el, dar eu cred că-i vorba despre mine, ca și cum eu aș fi responsabilă și vinovată pentru toate greutățile lui. Pe măsuța un pic prăfuită, el scrie „te iubesc!”. Cum va citi ea mesajul? Îl va lua ca un semn de iubire? Sau drept un reproș, de a acorda mai multă atenție curățeniei din casă?

Afirmațiile negative: Ați remarcat frecvența negației în vorbirea noastră? Nu spunem: „ e frig” ci ”nu e cald”, „amicul X este mic” ci ” X nu e înalt”, „sosul a fost gustos” ci ”n-a fost rău”.

Dacă această negație voalată se repetă, poate zdruncina o relație, făcându-l pe celălalt  să se gândească la lipsuri, la ceea ce n-a făcut sau ar fi trebuit să facă. Așa arătăm că suntem atenți la ceea ce celălalt nu este decât la ceea ce este.

Înstrănarea în cuplu, este favorizată și de obiceiul de apune întrebări în modul negativ, în termeni de reproș, de semnalare a deficiențelor și a lipsurilor celuilalt.

Selectivitatea în ascultare: Avem cu toții înclinația să selectăm din discursul partenerului, de regulă, în mod inconștient, elemente pe care le auzim, fie amplificându-le, fie ignorându-le. Unii rețin mai cu seamă ceea ce-i rănește, neglijând aspectele ce-i pun în valoare. Alții evită ceea ce-i deranjează. Selectivitatea în dialog: Și cel care vorbește face propria sa selecție, căutând să nu-și rănească partenerul de dialog. Alteori pentru a-l liniști pe celălalt sau pe mine aleg să neg sentimentul pe care partenerul încearcă să-l exprime: „ – Sunt deprimat în această seară!”  „–Dar n-ai de ce, ar trebui să fi mulțumit de ….”

Resentimentul: Resentimentul este amintirea (rumegarea) unei injurii, a unei umilințe, a unei frustrări și dorința de a ispăși suferința făcându-l pe celălalt să plătească. Resentimentul e alimentat de decepțiile trăite, trecând printr-o mulțime de mici detalii, mai mult sau mai puțin neînsemnate(cuvinte, priviri, mimică, gesturi, resimțite ca o trimitere la o lipsă, o insuficiență, o devalorizare).

Obiceiul de a spune tot într-o relație de iubire e un mijloc de a transforma puțin câte puțin acea relație într-o prietenie profundă. Orice înșelăciune dispare, iluziile se spulberă, dispărând și resentimentele și mânia.

Însemnătatea prezenței trecutului: Ne ia mult timp până să descoperim că suntem cel puțin cinci în pat ca să „facem un copil”, iar uneori mult mai mulți. Această prezența inevitabilă a trecutului se manifestă prin comportamente ce exprimă stilul parental la care au fost expuși parteneri în parte. E același lucru dacă alcătuiești un cuplu pentru sau împotriva imaginii tatălui, a mamei sau a acestui cuplu ( format din părinți), deoarece oricum îi cerem celuilalt, să se schimbe pentru a fi mai mult sau mai puțin asemănător.

„N-o pot suferi pe soacra mea, se amestecă-n toate cele. Ne ducem o dată pe lună să o vedem și e o adevărată corvoadă.”. De fapt, pe soțul ei nu-l suportă sau, mai curând, relația bună pe care soțul o are cu mama lui. Soția nu-l suportă să-l vadă atât de atașat, de dependent…și cum nu îndrăznește să-i facă în mod direct observații soțului…îi „atacă ” mama și nu-și dă seama că exact acest lucru e de nesuportat pentru el, așa încât acesta își va apăra mama, se va apropria și mai mult de ea…întreținând dependența. Paradoxal este că dacă va reuși să-și „desprindă” soțul, nu va suporta nici situația în care acesta va ajunge să depindă de ea însăși.

Am încercat să surprind câteva dintre problemele care transformă dragostea într-o sursă de agonie și suferință în dorința de a le conștientiza și a învăța cum să iubim fără să ne pierdem punctele cardinale, fără să ne rătăcim și chiar păstrând viu focul pasiunii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *