Nu te mai iubește- Principiul 3/10
February 21, 2017
Maria Plesca psiholog infidelitate conjugala
A te căsători cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert
February 21, 2017

Chiar trebuie?

Spread the love

Vă mai aduceți aminte de reclama TV, când nevasta rămâne suspendată pe o scară  în încercarea de a schimba un bec în timp ce bărbatul o părăsește pentru a pleca să bea o bere cu băieții?

Cât de des ați auzit un bărbat lăudându-se cu proiectele sale? „Am dedicat mai bine de jumătate de an reamenajării magaziei pentru a o transforma într-o cameră de joacă pentru copii” sau „Am plantat toți copacii din grădina noastră și am montat dalele fără nici un ajutor din afară, am băgat o sută de metri cubi de beton aici” sau „Economisesc, lucrez chiar și în weekend ca să cumpăr o casă la țară, unde să locuim cu toții, fericiți”. Autorul acestor proiecte și-a dedicat mare parte din timpul său, a simțit satisfacția și plăcerea de a duce la bun sfârșit fiecare etapă a proiectului. După care s-a mândrit de rezultat. Apoi a vorbit îndelung despre realizările lui, le-a arătat-o prietenilor, a sporăvăit despre greutățile întâmpinate și mulțumirea când a depășit acele greutăți. Dar la ora transmisiei meciului echipei preferate, nu va ezita totuși să-și întrerupă lucrul reluându-și apoi,  la un moment dat ales de el, munca de titan pe care singur și-a impus-o. Bărbatul cheltuiește astfel multă energie, care se întoarce sub forma gratificațiilor vizibile, concrete, palpabile, dar mai cu seamă durabile. Bărbatul va avea tendința să-și identifice valoarea cu propriile realizări.

Sunt ceea ce fac pare fi un ordin formal pentru anumiți bărbați.

Pentru o femeie, lucrurile stau arareori în același fel. Ea este într-o oarecare măsură mai condiționată de dinamica tip jertfă, circumscrisă sintagmei trebuie să fac. „ Dacă nu fac eu, cine va face? Dacă nu mă gândesc eu la asta, nu se va gândi nimeni”

Ea este mai mult sau mai puțin conștientă, prizoniera misiunilor pe care trebuie să le execute, fiind prinsă adesea, în ciuda voinței ei, în terorismul lui trebuie să și al lui eu trebuie neapărat să mă gândesc la…

Numai ce termină de spălat gresia, ea se va  gândi anticipat la mormanul de rufe de călcat, la proviziile de hârtie igienică și zahăr ce trebuiesc completate. O mulțime de lucruri de prevăzut, de organizat, că de altfel, cine să le facă!- treburi pe care singură și le impune.

Femeia investește foarte multă energie în lucruri trecătoare, în activități care nu lasă urme, care se înscriu în efemer și în repetiția fără sfârșit a acelui mereu luat de la capăt sau al lui nu se termină niciodată.

Chiar și în prezent multe femei perpetuează prea adesea, datorită condiționării culturale sau sub presiunea moștenirii generațiilor precedente, alienarea domestică a lui trebuie să fac. Vi s-a întâmplat, dragi femei, să păstrați sentimentul difuz al plăcerii ingrate și niciodată atinse a realizării ce se sustrage fără încetare pe fondul unui gust amar? În cazul nostru a face nu are nici măcar răgazul a se înscrie în timp, nelăsând semne durabile. Plăcerea unei case curate, a lenjeriei aranjate nu are timp să se transforme în stare de bine, în valorizare recunoscută și apreciată.

Mulțumirea femeii rămâne de suprafață, ea este imediat înlocuită de trebuie să fac ceea ce am uitat, de o nouă obligație, de o altă urgență și mai ales de tot ceea ce a mai rămas de făcut.

Satisfacția trecătoare se transformă repede în iritare și întreține un prag al frustrării ușor de atins.

Orice deranjare a ordinii stabilite pare insuportabilă. Pantofii aruncați, tubul de pastă uitat deschis, o chiuvetă necurățată sunt resimțite ca semne ale lipsei de respect.

O femeie arareori se va opri din călcatul rufelor pentru serialul preferat, nu va intra într-o cafenea pentru ea însăși, ca să-și satisfacă o plăcere!

Ea se va lăsa antrenată în cursa nebunească a tot ceea ce nu trebuie uitat și tocmai ea va fi cea care va face comisioane pentru ceilalți.

De-a lungul anilor, se vor acumula supărări mici și mari, frustrări neînsemnate și subtile. De multe ori, va crește în ea sentimentul difuz că este păcălită, impresia neplăcută că nu este mai mult decât o menajeră pentru totdeauna.

Toate aceste nimicuri cotidiene vor apăsa greu asupra disponibilității, ușurinței interacțiunilor. Îi vor împovăra poziția ei de femeie, de parteneră aflată la dispoziția așteptărilor uneori categorice și de multe ori neavenite ale partenerului.

Iar el, din unghiul lui de vedere, își imaginează că, dacă ea face menajul în fiecare sâmbătă, înseamnă că așa vrea!

Nu, nu vrea neapărat să facă asta. Chiar dacă se îngrijește de casă, ea se obligă să facă asta, ceea ce nu este același lucru.

Joncțiunea acestor două dinamici, a datoriei și a alegerii libere, poate da naștere unor neînțelegeri cumplite, care vor ieși la iveală uneori după ani și ani sau după o despărțire.

Un cuplu „de succes” va fi un cuplu capabil să-și împărtășească și să clarifice împreună această dublă dinamică „alegere liberă-plăcere” în cazul unuia și „datorie-obligație” în cazul celuilalt. Nu sub forma acuzațiilor reciproce sau a reproșurilor, cum se obișnuiește prea adesea, ci în termenii rediscutării pozițiilor asumate de fiecare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *