Capcanele iubirii aparente,  capătă o diversitate de manifestări și formule comportamentale care conturează anumite stiluri și tipuri de parteneri.

             Există tipul soțului laudativ și admirativ care manifestă o tandrețe demonstrativă pe scena socială, în grupul de prieteni, rude sau cunoscuți, ceea ce nu-l împiedică în intimitate să fie ostil, posac, indiferent față de soție.

          Soția excesiv de supusă, docilă, deși mimează necesitatea și satisfacția primirii unui sprijin și a unei protecții afective din partea soțului, decide și acționează de cele mai multe ori independent. Deseori joacă partitura îndrăgostitei, dar disimulează egoismul, imaturitatea și incapacitatea de a iubi real.

             Iubirea de fațadă, afișată demonstrativ, prin gesturi convenționale, plictisitoare, devine obositoare, lipsită de sens și substanță. Partenerii angajați în jocul inter-acțional al iubirii aparente prezintă de obicei anumite structuri de personalitate nepregătite pentru acest tip de comuniune completă și matură cum este căsătoria.

          Iubirile tranzitorii, sau sindromul „Don Juan”, le manifestă personalitățile cu o mare sensibilitate la stimulii erotici din jur, mereu în căutare de inedit și de schimbare, de nevoie de experimentare, insațiabilii afectiv, având o curiozitate erotică peste medie. Aceste persoane manifestă carențe pe planul stabilității și profunzimii sentimentelor, stilul de dragoste conturat fiind instabil și superficial.

             Iubirile egoiste constituie altă fațetă a iubirii aparente. Partenerul care „iubește” egoist manifestă o veritabilă tendință de dominare, autoritarism, orgoliu excesiv, iubindu-l pe celălalt doar dacă acesta devine lut modelabil după bunul plac al partenerului tiran. Dispare principiul simetriei și egalității în cuplu.

              Iubirea-compromis este o formă frecventă a iubirii aparente și se manifestă, de obicei, după consumarea unei vieți conjugale relativ îndelungate. Aceste cupluri, deși în aparență duc o viață conjugală în frustrări reciproce, insatisfacții și ostilități, încearcă să salveze aparența iubirii de dragul copiilor, al casei, al funcțiilor sociale. Concesia afectivă pe care unul dintre parteneri o face celuilalt reprezintă un compromis. Soția mimează indiferența față de escapadele soțului „pentru a păstra copiilor un tată”, soțul iartă răceala soției „pentru a avea copiii o  mamă”. În cuplurile scindate psihologic și sexual, iubirea-compromis maschează necesitatea menținerii unei relații materiale bine consolidate, imposibilitatea partenerilor de a renunța la obiceiurile și normele conviețuirii sociale . Teama de judecată socială, de „gura lumii”, de oprobriu, acționează ca o pârghie mobilizatoare a resurselor cuplului în sensul menținerii sale pe traiectoria iubirii aparente. Astfel se conturează și apar viețile paralele sau cooperarea formală pe parametrii economici, soții devenind colaboratori co-interesați, lucizi, eficienți pentru a nu fi nevoiți să petreacă prea mult timp împreună.

              În iubirea incomplectă, unele dintre formele de comunicare și interacțiune sunt amplificate sau diminuate excesiv. În astfel de cupluri, fie că se dilată rolul relației cerebrale în dauna celei sexuale, fie lucrurile se petrec invers. Există soți hiper-lucizi care comunică bine în planul ideilor, concepțiilor, acțiunilor și intereselor comune, dar se bucură mai puțin sau deloc de comunicarea erotică, sexuală. Există și celălalt pol, în care soții au o viață sexuală împlinită, dar au serioase dificultăți în planul aspirațiilor comune, al sferei de interese și concepțiilor despre viață. În ambele cazuri,  plictiseala  este pericolul care determină disfuncții ale cuplului, provocând devitalizarea căsniciei.

               Primul pas pentru îmbunătățirea vieții de cuplu este diagnosticarea relației. Având câteva indicii ale falselor ipostaze ale iubirii în cuplu, putem încerca să facem primul pas spre o nouă abordare a relației pe care o trăim alături de partenerul de viață pe care ni l-am ales.